Defectată

De ce adeseori am tendința de a sări în ajutor celui aflat pe marginea prăpastiei?
Foarte simplu.
Pentru că simt un suflet-pereche.
Un suflet la fel de stricat ca și mine.
Un suflet calic, care încă nu s-a recuperat după operația pe care a suportat-o fără a avea parte de anestezie.
Pentru multă lume care mă cunoaște poate părea straniu că vorbesc așa despre mine. "Ce-i cu nebuna asta?", s-or fi gândit ei, "Cine, cine, dar ea a persoană care ar fi suferit vreo dramă personală nu prea seamănă". Mai degrabă seamăn cu o dementă radiind optimism în zile nasoale de tot. Știu.
Dar știu și fraza aia despre persoanele care râd cel mai tare, dar de fapt vor să plângă. Și știu cât adevăr poartă în sine.
În multe nopți stau chircită în pat și încerc să plâng fără a scoate vreun sunet. Pentru că știu că pot fi auzită. Însă nu trebuie să fiu auzită. Acum e prea târziu pentru a mai schimba ceva.
Și știți ceva?
Doare al naibii de tare să ții toate astea în tine.
Și doare al naibii de tare golul ăla pe care îl simți în suflet.
Acela care îți va aminti întotdeauna că nu ești ca toți oamenii normali.
Că îți lipsesc piese.
Îți lipsesc scheme.
Că ești ca o jucărie care nu s-a dovedit a fi atât de rezistentă.
Defectată...